Dar calul din Tezaur?

De mult nu m-am mai uitat Tezaur Folcloric, in schimb imi amintesc mereu de anii primei copilarii, cand ma uitam cu Mica mea in camaruta ei si parca o vad cum se uita cu ochii umezi, incercand sa mai descopere la televizor o frantura cat de marunta de vis din copilaria ei, de parinti si bunici si surori disparuti de mult de care ii era dor, de locurile ei natale. Dar in afara de ea si camaruta ei cu vise, imi dau seama ca cel mai bine mi s-a intiparit in minte…calul. Calul pe care cred ca nimeni nu are cum sa-l uite, fiinta geniala, mitologica, asa cum aparea acolo, vesnic neinfranat si neinfrant, simbol al creativitatii descatusate si al triumfului spiritului in fata granitelor meschine de orice fel. Granite puse de om, sau de oameni, pentru alti oameni, pentru visele lor, pentru ideile lor, pentru ceea ce ii defineste. Si fiecare avea nevoie in felul lui de imaginea aceasta splendida, pentru a putea visa, pentru a putea spera, pentru a merge mai departe. Chiar si eu, dar eram prea mica sa-mi dau atunci seama, stiam doar ca imi trezea un sentiment puternic si nou, care ma anima si astazi.

Sau poate ca era calul nazdravan care apare mereu in basmele noastre si salveaza eroul, implicit situatia. Calul care era intotdeauna inzestrat cu puteri magice si o forta nebanuita, fara de care basmul nu ar fi fost posibil, sau cel putin, nu ar fi avut un sfarit fericit, asa cum vor toti copiii.

Privind in ansamblu, calul alb care alearga pe o campie are o simbolistica bine definita, care depaseste granitele folclorului romanesc si care exprima eliberarea simturilor purificate, iar campia se refera la Paradisul terestru. Asta ma face sa ma intreb unde este el acum…nu calul, sentimentul. Atatea s-au schimbat, si totusi atat de putine…avem si acum limite care seamana foarte bine intre ele…doar ca acum e mult mai greu sa ne dam seama cine le impune. Cine mai decide care vis sa traiasca? Cine vrea sa opreasca elanul creator si incearca sa se opuna fortei sale ravasitoare? Cine refuza sa vada si sa inteleaga progresul, in era in care ai putea avea impresia ca e de la sine inteles? Eu cred ca nimeni, si daca totusi e cineva, atunci inseamna ca nu a inteles nimic. Si poate ar trebui sa mai privim o data acel generic si sa ne amintim ce trebuie sa facem pentru a supravietui.

Reclame

Locuri de pierzanie prin Bucuresti

Ma vad nevoita sa continuu si astazi digestia dupa ospatul pantagruelic savarsit ieri, intr-un loc de taina. Se pare, cel putin, ca e de taina, pentru ca am observat ca putinii care stiu de el prefera sa-l tina secret. Poate pentru ca e mic si le e frica sa nu ocupe nechematii, necunoscatorii si nerecunoscatorii cele cateva mese. Sau poate pentru ca totul se face acolo, inclusiv painea si taiteii din ciorba, si daca ar fi plin, probabil servirea ar dura enorm.

Eu totusi, asa ghiftuita, ma simt generoasa si m-am gandit sa va povestesc despre acest loc de pierzanie a sufletului si a siluetei. Noi l-am descoperit acum niste ani buni, la 2 Mai, unde tineau o terasa pe plaja, cu delicatese gen salata de vinete divina, ciorba de gasca (de vis, zic cunoscatorii) si cate altele. Ne-am interesat daca ii gasim si in Bucuresti, ca asa ceva nu scapi din vedere usor. Am aflat ca da si am bagat bine la cap. Se numeste asadar Casa Bana, pentru ca exact asta si este. O casa. Casa familiei Bana, culmea coincidentei. O prezenta gastronomica exagerat de discreta pe harta ‘ieselilor” bucurestene, in totala disonanta cu impactul capodoperelor care ies pe usa bucatariei, gatite chiar de doamna Bana.  Ascunsa pe strada Nastase Pamfil 32 (zona Stefan cel Mare), in spatele unui gardut rosu care nu prevesteste nimic si cu o firma la poarta cu doar doua initiale, isi asteapta clientii obisnuiti sa faca traseul si cu ochii inchisi.

Ca sa fim bine intelesi, sa va spun mai bine ce NU veti gasi acolo: mancare exotica (pentru asta exista destule locuri bune), mancare italieneasca (si pentru asta va pot recomanda altele), fructe de mare, picolite fotomodele si chelneri veniti de pe vase de croaziera, decoruri fancy cu tablouase considerate de amatori drept arta, toalete mai mari decat o sufragerie de bloc. De fapt, mai este o singura chelnerita, care oricum se descurca de minune , baia e minuscula, iar gradina care e de fapt curtea casei e decorata doar cu plante ornamentale, Superbe, de altfel, pe multe dintre ele le-am mai vazut doar in Grecia. Plus vita-de-vie, copacei fructiferi si cate si mai cate flori.

Daca insa vreti sa mancati delicatese cu adevarat homemade, proaspete si delicioase, incepand de la o zacusca extra-picanta!!, o salata de icre de stiuca, ciorba de cocos, care nu e atos si are taitei de casa, friptura de miel care nu e berbec (la timpul asta), chateaubriand, tot felul de placintele  si cate si mai cate, atunci e cazul sa spargeti circuitul asta inchis si sa le treceti pragul. Nu veti mai pleca prea curand, decat eventual prin metoda rostogolirii de la masa.

Aaa, inca ceva: acolo am baut prima data bere frantuzeasca. Daca as fi stiut, poate nu comandam, dar are un nume ales strategic, Fisher, care n-a dat-o de gol. Insa am fost foarte surprinsa: vine in niste sticle foarte simpatice si este excelenta, pe onoarea mea de bautor de bere. In schimb, la capitolul vin, puteti merge cu maxima incredere pe mana vinului casei. Care si el e al casei cu adevarat, nu al casei altora. Sa ne fie de bine!