Bring back laptele condensat

Mai tineti minte conservele  cu lapte condensat de pe vremea alorlalti? Erau o mare victorie pe atunci si nu stiu daca au fost vreodata suficient de apreciate in timpul lor…cam la fel ca marii artisti. Eu cu laptele nu m-am omorat niciodata, asa ca pentru mine era o mare pierdere „desfacerea” lui, insa l-as fi mancat ca atare cu maxima placere. Ce poate fi mai bun?

Si uite ca a disparut de ani de zile din casele si sufletele noastre. Nicio clipa nu a fost insa uitat, eu una de ani de zile visez si salivez dupa el. Rana mi-a fost insa redeschisa de 2 ori in ultimul an: o data cand am citit Planul Infinit si a doua oara, acum vreo luna, cand era sa lesin de emotie vazand „lapte condensat” intr-un catalog carrefour. Evident, am si plecat tarziu in noapte la cumparaturi, ca altfel nu mai dormeam. Am ajuns acolo si am inceput cautarea. Si am cautat. Si am cautat iar. Am ametit. Am intrebat. O individa nepermis de neprietenoasa mi-a arat cu degetul o directie…o himera…am cautat intr-acolo pana mi s-au invartit ochii. Nimic. Am cautat si prin alte raioane. Apoi prin tot magazinul, dar chiar TOT. Nimic. Am intrebat si alte individe. M-au trimis inapoi de unde plecasem. Sfarsita, cu inima si cosul goale, am inceput sa accept crudul adevar: nu avem sa gasesc aici laptele condensat, fiindca astea NU STIAU de fapt ce e ala. Credeau ele ca stiu, dar habar nu aveau. Incredibil de trist. Am plecat acasa.

Mama, alertata de mine, a continuat cautarile. A venit victorioasa intr-o seara cu doua cutiute de ceva pe care scria ‘lapte condensat’. AM desfacut. AM baut. Da, am baut…era lichid. Era dulce intr-adevar si putin mai gros. DAR nu era laptele condensat as we know it. Nu era comoara pe care o cautam. Pur si simplu, trebuia sa accept: laptele condensat al copilariei mele nu mai exista in tarisoara asta.

O singura consolare totusi se intrezareste: gasisem la un moment dat o reteta de facut lapte condensat a la maison. Sigur ca e cam complicat si probabil o sa-mi tapetez peretii cu el, dar…la lupta! Poate deschid o mica linie de productie, nu se poate sa fiu singura nostalgica…comenzile se primesc aici.

 

 

Reclame

Primul Craciun fara brad

Dupa un an atat de tembel, cu atata agitatie si oboseala, nervi si presiuni, lipsa bradului nu mai pare atat de neobisnuita si deprimanta. Adevarul e ca un Cracuin fara brad nu e Craciun, dar am descoperit ca nici nu e asa departe pe cat suna.

Mi-e dor de bradutul meu, ecologist convins, dar parca nu era locul lui aici anul asta. Si mi-am dat seama ca daca nu esti pregatit pentru el, e mai cinstit sa renunti. Si daca e un inceput pentru toate, trebuia sa vina la un moment dat si timpul pentru o rupere de ritm in protocolul sarbatorilor. S-ar putea chiar sa fie binevenita, poate la anul bucuria o sa fie dubla. Deocamdata ma odihnesc. Si la propriu si la figurat. Si ma bucur ca macar nu e ger afara. Si ma mai bucur de faptul ca mai sunt doar cateva zile dintr-un an aiuristic. Singurul lucru bun pe 2010 a fost faptul ca in sfarsit, sunt acolo vroiam sa fiu, profesional. In rest, o harababura pe care nu vreau s-o analizez, poate doar peste cativa ani am sa mai fiu dispusa sa ma gandesc si sa imi aduc aminte…

 

P.S.: Am primit felicitare de Craciun de la Vaya, catelusa din adapost. Chiar in Ajun. A fost impresionant. Sigur ca ea a scris-o si a trimis-o 🙂 Doar e o catelusa foarte speciala. Ii multumesc mult!

 

La Glina

Am reusit astazi sa ajung, cu chiu, cu vai, la adapostul de la Glina. Glina e la capatul lumii, iar adapostul e la capatul Glinei, in mijlocul campului, pt cine nu stie. Am ajuns cu ajutorul singurului taximetrist de pe planeta dispus sa mearga pana acolo, dansand (cu ciorile) pe mijocul ghetii de pe camp .

Sunt peste 100 de catei in adapost, plus cei de pe langa, care sunt liberi si care te inconjoara imediat ce ai pus piciorul pe teritoriul lor, cersind macar o mangaiere, daca n-ai nimic de mancare si pentru ei. Iar eu nu aveam, venisem cu putin, pregatita doar pentru noua mea fetita si colegii ei de ‘camera’. Toti cateii sunt in schimb hraniti si ingrijiti dupa puteri de voluntarii asociatiei ROBI (si cred ca inca una, dar am uitat care e cealalta).

Pe fetita o cheama Vaya si am adoptat-o de la distanta, nu doar ca sa vina Mosu’ si la ea, dar in primul rand pentru ca o data ce i-am vazut ochisorii, nu am mai avut liniste. A crescut de pui in acest adapost si nici pana acum nu s-a obisnuit si nu scoate decat rarissim nasucul din cotet. E foarte blanda, dar timida si speriata, o fiinta cu totul speciala. Cu timpul insa, ne vom imprieteni si deja visez la ziua (nu foarte indepartata, sper) cand voi avea curte si o voi putea lua de acolo definitv. Ea e Vaya – http://picasaweb.google.com/flygirl.doris/Vaya#5459328661167265042

Adoptia la distanta inseamna ca sponsorizezi adapostul cu o suma minina de 50 Ron/luna si poti veni oricand in vizita la cateii adoptati, le aduci mancare, te joci cu ei, te ocupi de sanatatea lor si daca vrei ii poti si scoate de acolo, te poti plimba cu ei in parc si apoi ii aduci inapoi. Si bineinteles, le poti gasi o casa permanenta, ceea ce reprezinta idealul. Asa ca cine spune ca ar vrea un caine, dar nu are unde sa-l tina, acum are posibilitatea de a-l ajuta in acest fel. Si pentru ei, cu o floare chiar se poate face primavara!