Noaptea muzeelor

Voi unde ati petrecut [-o]? Eu una am ales cea mai inedita si uber-cool, dupa gustul meu, optiune: Cimitirul Bellu. Atmosfera chiar a fost speciala, monumentele sunt de vazut si pe lumina, insa. Si pe indelete. Dar o noapte ‘oficiala’ in cimitir este un eveniment in sine, pe care nu-l regret deloc. Si nici nu eram singura ciudata care ar fi stat ore in sir, era o multime de lume cu gusturi la fel de excentrice. Daca te indepartai suficient de grupurile turistice, aveai sansa sa ramai singur in intuneric printre cruci si monumente, in tacere deplina. Mai inspre intrare insa, o tanara strapungea aerul curat si parfumat de vegetatia implacabila cu triluri de opera. Probabil singura muzica potrivita, de altfel. Iar aleea principala de la intrare, tivita cu sute, poate mii de candele rosii, arata fabulos. Singurii care nu se incadrau in peisaj erau niste indivizi cam prosti si cam beti care au insistat sa faca o plimbare cu dricul. Paznicul care a cedat si s-a apucat sa-i plimbe aluneca printre alei vizibil jenat si ii tot ruga macar sa nu mai rada. Ma rog.

In fine, daca in cazul celorlalte muzee, nu reuesesc sa gasesc motive pentru care ar fi mai interesante noaptea decat ziua, in cazul astuia, e destul de clar 🙂 Asa ca, daca se mai face si la anul, o sa repet experienta!

Reclame

Opriti suvoiul!

Nu mai pot, ma innec in valtoarea de proteste care s-a revarsat asupra mea din toate partile. Cate poll-uri, cate causes, cate posturi, cata isterie a putut sa iste omuletul asta cu dublajul filmelor lui. Cred ca nici nu s-a gandit el ce balamuc o sa starneasca. Asta daca s-o fi gandit in general. Mai degraba pare genul de initiativa romaneasca de tip ‘lasa-ma sa te las, sa mai stau si eu prin parlament, ca aici lucrez, gen’. Si totusi, uite ca tara vuieste. Lumea nu mai doarme noaptea. Daca o fi, ce-o pati? Daca ne dubleaza astia filmele? Si noi ii lasam?
Asa un val de solidaritate  nu am vazut de cand sunt pe lume la poporul roman. Nicio alta cauza, nici drama, de orice fel ar fi ea, nu a reusit asa o mobilizare de forte. Ce animale, orfani, mosi, cancere, osami, omari, nimic! Daca reusim sa impiedicam asta, restul le-om rezolva noi cumva. Nu stii daca sa razi sau sa plangi cand vezi asemenea desfasurare de forte pentru o furtuna intr-un pahar cu apa. Ah, daca as putea sa blochez fluxul de continut pe tema asta, am ajuns la suprasaturatie in timp record!

Moartea canii de cafea

Intr-o duminica rece, ploioasa si trista ca asta, ce lucru mai bun de facut decat sa te uiti la filme cu o cana de cafea la indemana? Si nu cu orice cana, ci Cana de cafea! Cred ca toata lumea are o cana preferata, acea cana de cafea pe care o ai de ani de zile si care, dupa mii de utilizari, s-a decolorat pe margini, are mici fisuri pe fund de la lichidul fierbinte si peretii nitel cafenii, oricat ai spala-o…si fiecare dintre aceste mici urme sta marturie pentru fiecare dimineata, fiecare gand, fiecare visare cu ochii deschisi sau  dulce lene matinala, fiecare discutie purtata in jurul sau in preajma ei. Poate fi cea mai simpla cana din lume, poate fi de la Ikea (sau de la vreun parastas?), poate fi una personalizata sau fistichie, dar cel mai important lucru la ea e ca nu te-ai putut desparti de ea cu anii si e greu sa-ti imaginezi cafeaua de duminica altfel decat in forma ei. Ma rog, daca stau bine sa ma gandesc, poate nu chiar toata lumea are fetisuri din astea, dar eu cu siguranta am. Ani de zile, imi dau seama acum ca nici nu pot sa-mi aduc aminte cati, am avut o astfel de Cana la care am tinut foarte mult. Galbena, cu zodia mea personificata sub forma unei amfore vesele si niscaiva complimente la adresa personalitatii mele. Nimic spectaculos, pana aici, si totusi, o mare dragoste ritualica ne-a unit atatia ani…

Astazi, in timp ce imi savuram cafeaua, am observat ceva: o fisura lunga si dreapta de-a lungul peretelui exterior. Poate suna dramatic, dar am avut unul dintre acele momente de tip stop & stare, ca si cum o descoperire neagra se afla in fata mea. Si asa si era de fapt. Un moment la care m-am gandit de multe ori si care stiam ca va veni, momentul iata ca a venit azi si, la fel ca si iarna, m-a luat pe nepregatite. Primul meu gand a fost sa incerc sa-mi dau seama cum si cand se putea intampla asa ceva, ca doar eu o folosesc si nu am vazut-o pana acum. Dupa ce mi-am stors memoria, m-a izbit o amintire: acum cateva zile, inculpatul Pedro, motanul-golanul, mi-a daramat cana (goala) de pe birou. Cana a cazut atunci pe covor si nu s-a spart, asa ca nu am depus plangere si incidentul a fost repede uitat. Astazi, uitandu-ma la partea vatamata, mi-am dat seama ca este singura explicatie…

Sigur, nu are niciun rost acum sa-i port pica bietului vinovat – desi as incerca, nitel asa 🙂 – , este unul dintre acele lucruri care daca nu se intamplau asa, se intamplau oricum. Cred ca poate „era timpul”, cine stie? Insa, pentru mine, ziua de azi ramane marcata si marcanta… de acum incolo, nimic nua va mai fi la fel! Inca ma gandesc daca sa o mai folosesc in starea asta si sa trag de ea pana la ultima ei suflare, adica pana se face tandari, sau sa renunt cat inca mai are si ea un pic de demnitate…o alegere mai grea decat suna, sa stiti! Pfff…urata zi.