Moartea canii de cafea

Intr-o duminica rece, ploioasa si trista ca asta, ce lucru mai bun de facut decat sa te uiti la filme cu o cana de cafea la indemana? Si nu cu orice cana, ci Cana de cafea! Cred ca toata lumea are o cana preferata, acea cana de cafea pe care o ai de ani de zile si care, dupa mii de utilizari, s-a decolorat pe margini, are mici fisuri pe fund de la lichidul fierbinte si peretii nitel cafenii, oricat ai spala-o…si fiecare dintre aceste mici urme sta marturie pentru fiecare dimineata, fiecare gand, fiecare visare cu ochii deschisi sau  dulce lene matinala, fiecare discutie purtata in jurul sau in preajma ei. Poate fi cea mai simpla cana din lume, poate fi de la Ikea (sau de la vreun parastas?), poate fi una personalizata sau fistichie, dar cel mai important lucru la ea e ca nu te-ai putut desparti de ea cu anii si e greu sa-ti imaginezi cafeaua de duminica altfel decat in forma ei. Ma rog, daca stau bine sa ma gandesc, poate nu chiar toata lumea are fetisuri din astea, dar eu cu siguranta am. Ani de zile, imi dau seama acum ca nici nu pot sa-mi aduc aminte cati, am avut o astfel de Cana la care am tinut foarte mult. Galbena, cu zodia mea personificata sub forma unei amfore vesele si niscaiva complimente la adresa personalitatii mele. Nimic spectaculos, pana aici, si totusi, o mare dragoste ritualica ne-a unit atatia ani…

Astazi, in timp ce imi savuram cafeaua, am observat ceva: o fisura lunga si dreapta de-a lungul peretelui exterior. Poate suna dramatic, dar am avut unul dintre acele momente de tip stop & stare, ca si cum o descoperire neagra se afla in fata mea. Si asa si era de fapt. Un moment la care m-am gandit de multe ori si care stiam ca va veni, momentul iata ca a venit azi si, la fel ca si iarna, m-a luat pe nepregatite. Primul meu gand a fost sa incerc sa-mi dau seama cum si cand se putea intampla asa ceva, ca doar eu o folosesc si nu am vazut-o pana acum. Dupa ce mi-am stors memoria, m-a izbit o amintire: acum cateva zile, inculpatul Pedro, motanul-golanul, mi-a daramat cana (goala) de pe birou. Cana a cazut atunci pe covor si nu s-a spart, asa ca nu am depus plangere si incidentul a fost repede uitat. Astazi, uitandu-ma la partea vatamata, mi-am dat seama ca este singura explicatie…

Sigur, nu are niciun rost acum sa-i port pica bietului vinovat – desi as incerca, nitel asa 🙂 – , este unul dintre acele lucruri care daca nu se intamplau asa, se intamplau oricum. Cred ca poate „era timpul”, cine stie? Insa, pentru mine, ziua de azi ramane marcata si marcanta… de acum incolo, nimic nua va mai fi la fel! Inca ma gandesc daca sa o mai folosesc in starea asta si sa trag de ea pana la ultima ei suflare, adica pana se face tandari, sau sa renunt cat inca mai are si ea un pic de demnitate…o alegere mai grea decat suna, sa stiti! Pfff…urata zi.

Reclame