Despre Mutu, numai de bine

Dupa nenumarate cutremure, atentate, accidente spectaculoase si nori amenintatori, iata ca planeta se confrunta cu o noua catastrofa: suspendarea lui Mutu.

Despre mutulica al nostru s-au scris atatea de-a lungul timpului, ca sarmana noastra natiune greu incercata cred ca nici nu mai stie daca sa se mire, sa se necajeasca, sa planga sau sa rada de noua napasta care i-a turtit freza mutului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu m-am decis deja: screw him! La urma urmei, cate sanse merita un om care niciodata nu da semne ca ar pricepe ceva din ce i se intampla? De cate ori poti sa-ti bati joc si apoi sa scapi miraculos, cu ulciorul intreg? Mie una nu mi-a placut de la bun inceput, lucru absolut dubios, doar sunt femeie, nu? In primul rand, nu mi se parea chiar atat de bun – vorbesc de inceputurile fulminante ale carierei lui. Evident, am fost aspru contrazisa de zeci de ori, mai ales ca ce stiu eu? Apoi, ma calca pe nervi cu atitudinea lui de beckham romanesc. Papusel masculin, fotomodel de ocazie, vajnic cuceritor de pitipoance si fotbalist in timpul liber care ii mai ramane. Ma rog, nu pot sa neg ca timpul mi-a dovedit ca papuselul e bun de adevaratelea. La fotbal, adica. Dar chiar si asa, nu a reusit sa ma fascineze – vorbesc din nou doar despre fotbal, ca de altceva nici nu se pune problema – si sa aiba acea, nu stiu, sa-i zic aura pe care o au jucatorii cu adevarat mari. Si in plus, mai era ceva foarte enervant la el si graitor in acelasi timp: desi pe afara facea si desfacea, cand isi facea aparitia glorioasa pe la echipa nationala, il apuca subit o asa durere genitala, ca devenea de nerecunoscut.

Dincolo de toate astea, cand a izbucnit scadalul cu coca, am fost unul dintre cei/cele care au cazut intr-un fel de plasa emotionala. Si care, desi nu erau tocmai fani inainte, au devenit abia atunci. Eu am tinut cu el. Mi-a parut foarte rau pentru el si cariera lui, in care abia incepusem sa cred. Mi se parea revoltator cum toti ii sar la beregata, parea la fel de lipsit de sansa ca un purcel in ziua de Ignat. Era incercuit si toti aveau cate un cutit de bucatarie in mana. Si atatia oameni care nu aveau nici in clin nici in maneca cu el, cu fotbalul sau cu orice, aveau cateva jigniri la indemana.  Toata lumea, dar absolut toata lumea, isi dadea cu parerea. Si nu era o parere buna deloc, iar pe mine intotdeauna m-a scos din sarite futerea de grija, pe care am si proclamat-o sport national. Pentru ca merita.

Dar iata ca totusi, cum-necum, necazurile au trecut si lucrurile au inceput, treptat, sa reintre in normal. Cariera a mers mai departe, parca inca si mai bine, nunta imparateasca asezonata cu manele s-a produs si ea (a doua oara), copiii curgeau fericiti pe banda, toate bune si frumoase. Pana cand briliantul nostru si-a amintit de vremurile de glorie si scandalurile sexuale au revenit in atentie, strachinile parca s-au inmultit numai de-ale naibii in calea lui, devenind imposibil de evitat, culminand cu o noua iesire la rampa cu substante interzise.

Acum, ce mai e de spus? Mai are cineva rabdare, mai are vreo relevanta explicatia, daca e vreuna? Cand e sa fie prea mult, e prea mult si gata. Cred ca de data asta, cariera lui s-a incheiat cu adevarat. Si mai cred ca e totusi pacat ca s-a terminat asa, la urma urmei putea sa fie o glorie reala, putea sa fie al doilea Hagi, dar el a trebuit in schimb sa se tarasca in noroi de atatea ori, incat oamenii, peste timp, nu-si vor mai aminti decat asta. Asa ca ce-ar fi sa incepem de acum? Prevad nenumarate articole si articolase, dezbateri tv nesfarsite, pareri avizate zburand in toate directiile, circ generalizat…dar eu propun sa le ignoram de data asta si sa ne vedem fiecare de treburile noastre, cele care chiar conteaza. Aici nu mai e nimic interesant de vazut…

Reclame