Fu si Bon Jovi
Vasazica, un concert pe care il astept din frageda copilarie, mai precis de fix 18 anisori, era cat pe ce sa-mi fie stricat de organizarea mai romaneasca decat romanismul: in primul rand, era sa fiu calcata pe cap la omorul de la intrare. Intrare care se facea printr-un singur loc, in cel mai dezorganizat mod imaginabil.
Apoi, de parca nu mi-ar fi ajuns asteptarea de 18 ani, credeti ca macar am vazut si eu intarea in scena si prima piesa? Nu, pentru ca eram inca la coada la bere. M-a nimerit inceputul fx cand am reusit sa ajung in fata si a durat pret o piesa intreaga (Raise your hands, ca de inceput, asa) sa pot sa plec cu berile de acolo. Si acolo, domnea o organizare de-ti venea sa-i iei la bataie. Si in plus, fetele alea dupa ce ca se miscau ca ochiul mortului, mai erau si obraznice. Ma rog, adevarul e ca e si vina lu’ Bon Jovi, ca au inceput ai naibii la 8:00 punct, de parca zici ca erau tren japonez. Noi romanii nu suntem obisnuiti cu asemenea punctualitate, ne strica toate calculele.
In fine, eu si acum ma minunez de acest concert. Pentru ca nu stiam ca exista si concerte de 3 ore…nu stiam ca e fizic posibil. Parca as zice ca a meritat asteptarea. Oricum, daca cumva au vrut sa demonstreze ca inca n-au imbatranit, eu zic ca le-a reusit. Pacat doar ca Mr Samborra nu era in cea mai buna zi, desi era aproape ziua lui 
Ca voce, mi se pare ca este peste Jon, insa nu cred ca ar fi fost un band leader mai bun. Sigur nu.
Daca mai vin, eu ma duc prima. Cam asta e concluzia. Insa as fi curioasa ce vor face data viitoare, dupa ce au setat standardul asa sus de data asta…abia astept sa aflu.
Filed under: Una, alta | Leave a Comment
Etichete:bon jovi, concert
Firescul situatiei
Chiar si pentru Romania, era firesc ca in cele din urma sa se destepte RATB si, dupa cereri si petitii nenumarate, sa introduca transportul de noapte, ca in orice capitala de tara cat de cat civilizata de pe lumea asta. Noaptea marii inaugurari a celor cateva linii, mai degraba liniute, de noapte, trebuia sa fie chiar noaptea asta. Sunt curioasa ce or fi inaugurat, ca baietii au terminat cu circulatul inca de ziua. Explicatia e simpla: cum au auzit de munca, s-au si panicat si au pus repede de-o greva. Tot firesc.
Bravo, cu asta am rezolvat definitiv si problema transportului de noapte in Bucuresti. Boon, ce mai avem pe ordinea de zi? Somn usor, sper ca ati venit cu taxiul acasa, ca si pana acum. Apropos, am si eu o curiozitate, cati ar avea de fapt curajul sa vina singuri acasa la 3 noaptea cu autobuzul? Ca femei, in special. Eu am incercat asta cu mare succes in Madrid, dar asta nu inseamna ca as incerca asta si acasa
Filed under: Scrise la nervi, Una, alta | Leave a Comment
Etichete:greva, ratb, transport de noapte
Am si eu o problema
Bine, mai multe. Una dintre ele, de fapt mai degraba o opinie, cred ca reusit sa supere pe cate unii-altii. Asta si pentru ca parerile mele au obiceiul de a fi foarte transante, ba chiar virulente, la nevoie.
Am vazut zilele trecute pe strada o machineta din aia in miniatura pentru care nu se cere permis si mi-am adus aminte si de oful asta. Frate, cum adica? E pe un drum public? Da. Atunci cum sa il lasi sa zburde fara permis? Cum adica fara sa aiba habar nici de cele mai elementare chestii? Ce, adica nu poti sa omori pe careva cu una d-aia? Ba cum de nu. Sa mearga cu ea la el in curte. Atat. Asigurare oare se face pentru glumele alea? Sau nici pagube nu pot produce, de inofensive ce sunt? Si atunci, de nervi, am plusat si am zis ca eu as cere permis si pentru biciclete, in cazul in care vor sa mearga cu ele pe sosea, ceea ce teoretic nu e voie, ca le-au facut pseudo=piste. Bine, vreti pe sosea, bun, dar cu permis. Ca toata lumea de pe sosea. De scuterase nu mai zic; si role, eventual. Orice iese de pe troutuar. Triciclete, skateboard, adidasi cu role
Si cu asta, mi-am amintit de o alta durere a mea, la care nu renunt si tot gasesc eu pana la urma pe cineva sa ma ajute cu lobby la Politia Rutiera: as cere o categorie separata de permise pentru masini peste o anumita capacitate + CP. Pentru ca, la modul cel mai serios, nu poate nimeni sa afirme ca un Veyron se conduce ca un Golan. Logan, adica. Trebuie sa ai niste notiuni de pilotaj, nu de tras drezina. Si ce, nu exista destui bolizi prin Bucuresti? Cati vrei. Majoritatea ‘pilotilor’ au max 20 de ani si inca nu au aflat care e stanga si care e dreapta. Sa stiti ca stanga e aia la care se punea ceasul. Sau aveti ceas la telefon?
Atat, multumesc. Ma culc, sunt foarte obosita.
Filed under: Scrise la nervi | 1 Comment
Etichete:bicicleta, drumuri publice, politia rutiera
Bine am revenit in Romania!
Ca asa un dor mi-a fost…numai astazi, de exemplu, in decurs de 10 minute, mi s-au intamplat 2 chestii, de nu reusesc sa-mi dau seama care m-a socat mai tare. Prima: ajung la metrou, Eroii Revolutiei, si ce vad? Ce credeti ca mai abandoneaza romanul verde? Nu aveti cum sa ghiciti intr-o mie de ani, asa ca va zic direct: o rata maidaneza, cu ratuste cu tot, mici-mici. Biata fiinta se tot invartea haotic, disperata probabil dupa un loc mai ferit de innoptat, iar boboceii o urmau continuu, in formatie, cum fac ei…Stateam si ma intrebam, siderata, 2 lucruri. Cum naiba a fost posibil asa ceva, care putea fi contextul? Cineva a incercat sa vanda rata cu boboci cu tot, asa, pe marginea drumului, ca doar nu eram in targ? Nu a vandut-o si lasat-o acolo? Cum? CUM??? Si apoi, ce sa fac? ce naiba sa fac in asemenea situatie, ce sa zic si cui? Sa sun la o asociatie de protectia animalelor? Cred ca numai de rata nu mai au timp, la cate au pe cap…cum stateam eu asa perplexa si incercam sa procesez, niste oameni mai intreprinzatori, sau mai degraba prinzatori, deja cautau o cutie sa-i prinda, sa-i duca acasa…tare mi-e teama ca la ora asta, cineva toaca varza…mi se face rau!
Ajung acasa, in fata blocului, si scotocesc prin geanta dupa chei. Cum stateam eu asa, nevinovata in aer liber, pe antebratul meu aterizeaza o pleasca de lichid. Ma uit si constat ca e galben. Ma ia capul. Pare neverosimil, dar apoi imi amintesc ce am vazut cu 1o minute mai devreme si recalculez rapid sansele. Duc mana la nas sa miros. Ei bine da. Sa nu aveti dubii, ca nici eu nu mai am. Un alt fel de welcome home, cine dracu te-a pus sa te intorci?! Da…atat am avut sa va transmit pe ziua de azi. Eu zic ca ajunge.
Filed under: Scrise la nervi | Leave a Comment
Etichete:animale, boboci, rata, romania
Noaptea muzeelor
Voi unde ati petrecut [-o]? Eu una am ales cea mai inedita si uber-cool, dupa gustul meu, optiune: Cimitirul Bellu. Atmosfera chiar a fost speciala, monumentele sunt de vazut si pe lumina, insa. Si pe indelete. Dar o noapte ‘oficiala’ in cimitir este un eveniment in sine, pe care nu-l regret deloc. Si nici nu eram singura ciudata care ar fi stat ore in sir, era o multime de lume cu gusturi la fel de excentrice. Daca te indepartai suficient de grupurile turistice, aveai sansa sa ramai singur in intuneric printre cruci si monumente, in tacere deplina. Mai inspre intrare insa, o tanara strapungea aerul curat si parfumat de vegetatia implacabila cu triluri de opera. Probabil singura muzica potrivita, de altfel. Iar aleea principala de la intrare, tivita cu sute, poate mii de candele rosii, arata fabulos. Singurii care nu se incadrau in peisaj erau niste indivizi cam prosti si cam beti care au insistat sa faca o plimbare cu dricul. Paznicul care a cedat si s-a apucat sa-i plimbe aluneca printre alei vizibil jenat si ii tot ruga macar sa nu mai rada. Ma rog.
In fine, daca in cazul celorlalte muzee, nu reuesesc sa gasesc motive pentru care ar fi mai interesante noaptea decat ziua, in cazul astuia, e destul de clar Asa ca, daca se mai face si la anul, o sa repet experienta!
Filed under: Una, alta | Leave a Comment
Etichete:bellu, cimitir, noaptea muzeelor
Pfff…
Zilele de 12 n-au fost niciodata bune. Nici asta nu s-a inghesuit sa faca exceptie.
Filed under: Una, alta | Leave a Comment
Etichete:12
Opriti suvoiul!
Nu mai pot, ma innec in valtoarea de proteste care s-a revarsat asupra mea din toate partile. Cate poll-uri, cate causes, cate posturi, cata isterie a putut sa iste omuletul asta cu dublajul filmelor lui. Cred ca nici nu s-a gandit el ce balamuc o sa starneasca. Asta daca s-o fi gandit in general. Mai degraba pare genul de initiativa romaneasca de tip ‘lasa-ma sa te las, sa mai stau si eu prin parlament, ca aici lucrez, gen’. Si totusi, uite ca tara vuieste. Lumea nu mai doarme noaptea. Daca o fi, ce-o pati? Daca ne dubleaza astia filmele? Si noi ii lasam?
Asa un val de solidaritate nu am vazut de cand sunt pe lume la poporul roman. Nicio alta cauza, nici drama, de orice fel ar fi ea, nu a reusit asa o mobilizare de forte. Ce animale, orfani, mosi, cancere, osami, omari, nimic! Daca reusim sa impiedicam asta, restul le-om rezolva noi cumva. Nu stii daca sa razi sau sa plangi cand vezi asemenea desfasurare de forte pentru o furtuna intr-un pahar cu apa. Ah, daca as putea sa blochez fluxul de continut pe tema asta, am ajuns la suprasaturatie in timp record!
Filed under: Scrise la nervi, Una, alta | Leave a Comment
Etichete:dublajul filmelor, proteste, solidaritate
Moartea canii de cafea
Intr-o duminica rece, ploioasa si trista ca asta, ce lucru mai bun de facut decat sa te uiti la filme cu o cana de cafea la indemana? Si nu cu orice cana, ci Cana de cafea! Cred ca toata lumea are o cana preferata, acea cana de cafea pe care o ai de ani de zile si care, dupa mii de utilizari, s-a decolorat pe margini, are mici fisuri pe fund de la lichidul fierbinte si peretii nitel cafenii, oricat ai spala-o…si fiecare dintre aceste mici urme sta marturie pentru fiecare dimineata, fiecare gand, fiecare visare cu ochii deschisi sau dulce lene matinala, fiecare discutie purtata in jurul sau in preajma ei. Poate fi cea mai simpla cana din lume, poate fi de la Ikea (sau de la vreun parastas?), poate fi una personalizata sau fistichie, dar cel mai important lucru la ea e ca nu te-ai putut desparti de ea cu anii si e greu sa-ti imaginezi cafeaua de duminica altfel decat in forma ei. Ma rog, daca stau bine sa ma gandesc, poate nu chiar toata lumea are fetisuri din astea, dar eu cu siguranta am. Ani de zile, imi dau seama acum ca nici nu pot sa-mi aduc aminte cati, am avut o astfel de Cana la care am tinut foarte mult. Galbena, cu zodia mea personificata sub forma unei amfore vesele si niscaiva complimente la adresa personalitatii mele. Nimic spectaculos, pana aici, si totusi, o mare dragoste ritualica ne-a unit atatia ani…
Astazi, in timp ce imi savuram cafeaua, am observat ceva: o fisura lunga si dreapta de-a lungul peretelui exterior. Poate suna dramatic, dar am avut unul dintre acele momente de tip stop & stare, ca si cum o descoperire neagra se afla in fata mea. Si asa si era de fapt. Un moment la care m-am gandit de multe ori si care stiam ca va veni, momentul iata ca a venit azi si, la fel ca si iarna, m-a luat pe nepregatite. Primul meu gand a fost sa incerc sa-mi dau seama cum si cand se putea intampla asa ceva, ca doar eu o folosesc si nu am vazut-o pana acum. Dupa ce mi-am stors memoria, m-a izbit o amintire: acum cateva zile, inculpatul Pedro, motanul-golanul, mi-a daramat cana (goala) de pe birou. Cana a cazut atunci pe covor si nu s-a spart, asa ca nu am depus plangere si incidentul a fost repede uitat. Astazi, uitandu-ma la partea vatamata, mi-am dat seama ca este singura explicatie…
Sigur, nu are niciun rost acum sa-i port pica bietului vinovat – desi as incerca, nitel asa – , este unul dintre acele lucruri care daca nu se intamplau asa, se intamplau oricum. Cred ca poate “era timpul”, cine stie? Insa, pentru mine, ziua de azi ramane marcata si marcanta… de acum incolo, nimic nua va mai fi la fel! Inca ma gandesc daca sa o mai folosesc in starea asta si sa trag de ea pana la ultima ei suflare, adica pana se face tandari, sau sa renunt cat inca mai are si ea un pic de demnitate…o alegere mai grea decat suna, sa stiti! Pfff…urata zi.
Filed under: Una, alta | Leave a Comment
Etichete:cafea, cana de cafea
Lucky charm
Am un lucky charm muzical, mai nou. Cantecelul la putere saptamana trecuta, care se pare ca poarta noroc la pitch-uri. Hai, ca sigur nu va asteptati la Rihanna!
Filed under: Una, alta, Work stuff | Leave a Comment
Etichete:pitch, rihanna
Totul e contextual
Un detaliu folosit in afara contextului = manipulare. Toata lumea stie, sau macar a auzit asta pana acum. Dar asta nu e valabil doar in media, ci oricand, oriunde. Totul este contextual, nu exista 2 situatii la fel si orice detaliu, pentru a fi inteles, trebuie analizat impreuna cu ansamblul din care face parte.
Ca sa poti ‘vedea’ cu adevarat ceva, de multe ori e necesar, musai chiar, sa te dai cu 2 pasi in spate, nu in fata, cum ar putea sa para logic. Degeaba iei lupa si te uiti la fiecare milimetru din ceva ca nu stii unde incepe si unde se termina, ce forma are, ce este mai exact. Eu, poate chiar mai mult decat altii, sunt omul imaginii de ansamblu; am nevoie de ea ca de aer ca sa procesez orice. Din fericire pentru mine, am avut intotdeauna o buna capacitate de a vedea rapid ‘tabloul’ Mi s-a intamplat cateodata, ce-i drept, sa-mi scape unele mici detalii, nu pentru ca le-as fi neglijat, ci fiindca am dat mai multa importanta tabloului decat tusei finale. Nu zic ca e bine asa, sigur ca detaliile conteaza, intotdeauna, dar cred si insist asupra faptului ca a intelege un lucru e intotdeauna un proces complex si care tine de mai multi factori, inclusiv unii care tin de sfera subiectivului. Probabil ma repet, stiu ca am mai zis toate astea, dar cateodata, la un anunit interval, revin asupra unor lucruri, poate mai mult ca mi le amintesc mie si sa reiterez concluziile, care nici de data asta nu s-au schimbat.
Filed under: Una, alta, Work stuff | Leave a Comment
Etichete:context, imagine de ansamblu
